O victorie pentru normalitate

Am asistat joi, fara sa vreau la o scena pe strada care m-a impresionat.

A inceput super banal, cu o pitipoanca clasica: machiaj, ochelari de soare "verzace", haine stridente, bratul indoit din cot ca sa isi poata purta posetuta "dolce si cabana", in fine, tot tacamul. Tanti era banala din toate punctele de vedere mai putin unul. Vorbea prin semne cu prietena ei.

Si asta m-a facut sa reconsider intreaga situatie si sa merg spre serviciu zambind. Pentru ca oricum te uiti la ea, situatia asta e o victorie pentru normalitate intr-o Romanie mai mult sau mai putin normala.

In cel mai bun caz, poti sa speri ca domnisoara in cauza a invatat sa vorbeasca "cu mainile" datorita prietenei ei. Si atunci te bucuri ca sub infatisarea de piti proasta inca mai exista o inima care sa isi doreasca sa ajute pe cineva. Te bucuri ca vopseaua din par nu a reusit sa-i distruga neuronii si rujul de pe buze nu a reusit sa ii inece sufletul cu plastic.

In celalalt caz, in care domnisoara sufera ea insasi de un handicap sever care o impiedica sa comunice normal, te poti bucura ca totusi reuseste sa se integreze in societate. Ca nu este privita diferit, ca nu este compatimita ci ca pur si simplu traieste ceea ce potrivit presedintelui tarii traiesc 90% din romani. O viata de manele. :)

Oricare ar fi fost povestea de fapt, eu m-am plimbat pe strada in ziua aia cu gura pana la urechi. Ma tot gandeam oare cum se zice "Fato!" in limbajul semnelor :P.