Priviti-i, calatorii se intorc acasa / Intampinati-i dar cu flori

Ok, ok, nu e nevoie sa imi aduceti flori daca nu vreti. Si nici nu stiu de ce m-am apucat sa fac versuri albe. Daaaaar..m-am intors nu de mult din China. Si vreau sa va povestesc totul.

Intai, cum am ajuns acolo? Fac cursuri de chineza de anul trecut la Centrul Cultural Confucius. Cei de la centru au organizat si anul trecut si anul acesta o scoala de vara pentru studenti, asa ca atat eu cat si Filip ne-am petrecut 2 saptamani facand chestii interesante prin China. Nu sa mai ajung sa imi indeplinesc dorinta de a merge pe El Camino anul asta, ca nu mai am concediu de loc, dar mi s-a parut un schimb bun, Spania pe China.

Unde am fost si ce am vazut? Am vizitat in ordine : Beijing cu piata Tiananmen,



Orasul Interzis



si Marele Zid,





Hangzhou, unde am facut cursuri de chineza timp de o saptamana, cu Wuzhen si West Lake si o serie de muzee si ultimul pe lista Shanghai in zona Pudong, cu multii lui zgarie nori si barje.








Cum e China, pariez ca asta o sa va fie prima intrebare. Well.. China e maaaaare. Si plina de chinezi.

Lasand gluma la o parte, China chiar e mare. Intre Beijing si Shanghai sunt peste 1000 de km, deci cam cat de la Cluj la Berlin. Beijingul are 20 de milioane de locuitori. Shanghaiul are 23 de milioane, asa, ca termen de comparatie. Orasul in care am fost noi, caruia ii ziceam Oradea Chinei, avea 6-8 milioane de locuitori. Totul in China e la o alta scara. Radeam cand am vazut gara din Beijing, pentru ca in fata garii erau cam tot atatia oameni cat sunt in Cluj la zilele orasului in centru, langa statuia lui Matei. Inauntru era si mai rau.




Si asta nu a fost o situatie singulara. Aeroportul din Beijing se intinde de exemplu, pe o suprafata ceva mai mare decat Clujul. In terminalul nou, in care am fost noi, trebuie sa iei un mini-tren ca sa ajungi de la locul unde aterizezi la locul unde iti aduc bagajele. Au strazi intregi care se ocupa doar cu comertul de electronice, unde un mall plin de firme care vand doar produse IT&C e cam la fel de mare ca 3 Polusuri la un loc. Si nu exista doar unul singur. Asta ca sa nu mai vorbim de Marele Zid, care, dupa cum zice legenda, se vede din spatiu, sau de Orasul interzis, complezul de cladiri care era resedinta imparatilor din dinastiile trecute si care e enorm. Sau piata Tienammen in care incap circa 1 milion de oameni la manifestarile patriotice ale partidului, si unde te urmaresc ochii lui Mao, oriunde te-ai afla.

Daca tot v-am amintit de serbari patriotice si partid, cred ca ar trebui sa mentionez ca un capitalism mai salbatic ca si in China rareori mi-a fost dat sa vad. Desigur, se spune ca traiesc in comunism, dar adevarul e ca traiesc de fapt intr-un stat totalitarist, care se foloseste de "comunism" ca de o emblema pentru a controla 1 miliard de oameni, care altfel s-ar fi transformat de mult intr-o a doua Indie, o tara in care putinii au totul in timp ce restul se chinuie in mocirla. Ce a facut comunismul pentru China a fost sa se asigure ca majoritatea au de ajuns incat sa nu moara de foame si poate un pic extra. Cand ma gandesc la China nu imi vin in minte nici zgarie norii din Shanghai, nici Marele Zid, nici super trenurile, ci mi-o imaginez de fiecare data ca un mare Manastur- un cartier comunist, cu blocuri gri si rufe puse la uscat pe balcon, poate un pic mai murdar decat echivalentul romanesc, poate cu mai putine masini si mult mai putini caini, cu mirosuri de orez prajit in loc de sarmale, dar totusi, un Manastur pe care oricine a trait in Romania il recunoaste imediat.




Daca credeti ca China va fi urmatoarea putere mondiala, e posibil sa aveti dreptate. In viitor. Peste vreo 20 de ani. Si chiar si asa, asta nu se va traduce printr-un standard de viata la fel de ridicat pentru chinezul de rand cum are acuma europeanul de rand. E imposibil, sunt pur si simplu prea multi. Planeta noastra nu e destul de mare ca sa suporte asta.

Sincer, in momentul de fata nu pot decat sa ii compatimesc pe chinezi. Sunt invatati de multele reclame pe care le inghit zilnic, sa isi doreasca lucruri "vestice" pe care nu si le permit sau care sunt rele pentru ei. Majoritatea reclamelor pe care le-am vazut erau Loreal, Pizza Hut si KFC. A.. si Mercedes. Isi pierd, incetul cu incetul identititatea nationala, deja, tinerele chinezoaice nu mai aleg sa se imbrace in rochia de nunta rosie, traditionala, ci isi fac "western weddings", cu rochii albe, importate din Europa.




Statul lor sta pe un munte de bani ce se devalorizeaza din cauza ca americanii au dat drumul la tiparnita la bani, iar chinezii de rand traiesc cam cum traiau romanii in anul 2000. E drept, au trenuri rapide, ceea ce romanii nu aveau pe vremea aia, dar in acelasi timp, e de ajuns sa mergi prin mahalalele Beijingului ca sa vezi ce inseamna o saracie lucie, pe care putini romani au cunoscut-o, chiar si atunci. Nu zic ca nu sunt si in Romania familii care traiesc intr-o singura camera si care se spala in lighean, dar la chinezi se mai adauga si spectrul foamei pe langa toate astea. A fost printre putinele momente cand am iesit din tara si m-am simtit bogata de-a binelea, cand am trecut prin favelele Beijingului ca sa ajung la hotelul de 4 stele in care eram cazata.

Si m-am simtit de-a binelea rasfatata de soarta cand am povestit cu unul dintre voluntarii chinezi care aveau grija de noi in excursie, care mi-a declarat senin ca el nu iesise niciodata din orasul in care s-a nascut. Un student de 19 ani pentru care, excursia noastra acolo a insemnat ca a reusit sa viziteze un sat traditional chinezesc, la mai putin de 50 de km de orasul lui natal, dar pe care nu il mai vazuse niciodata. Comparati asta cu adolescentul roman standard, care de pe la 16 ani ii pisalogeste pe parinti sa il lase sa mearga cu prietenii la Costinesti la mare, si care, pe la 18 ani, incepe deja sa se gandeasca cum sa iasa in strainatate, ca de Romania s-a plictisit.

China are viitorul asigurat, pentru ca investeste enorm in tehnologie de ultima ora.

Am urcat in cel mai inalt turn din Shanghai, pe cea mai inalta platforma de observare din lume, la 474 de metri, cu un lift care ne-a dus 430 de metri inaltime in 66 de secunde. Aproximativ 250 km/ora.

China are trecutul glorios, e de ajuns sa vizitezi cum am facut noi, muzeul ceaiului si sa iti dai seama ca ei au o cultura a ceaiului neintrerupta de milenii, si ca se pot lauda cu una dintre cele mai batrane civilizatii de pe pamant.







Problema e cu prezentul, un mare Manastur,



cu preturi imobiliare fenomenale, de bula, de minim 2000-3000 de euro mp. "One for the money, everything to buy/ Two for the pretty girls going by/ Three for the house in the big Shanghai", cam asa suna un faimos cantec contemporan chinez.

Si la final, nu pot sa nu va povestesc patania noastra din Shanghai. Am plecat de acasa, din Romania, ca orice adrelean de treaba cu jumate de litru de palinca dupa noi. In Hangzhou nu prea am avut cui o da, dar am zis ca la plecare o sa o impartim voluntarilor care ne-au ajutat in Shanghai. Am transferat-o intr-o sticla aratoasa, sticla am pus-o in rucsacul de spate, si am pornit noi fericiti spre "the big city".

Evident, sticla aratoasa nu era si ermetica, asa ca ne-am trezit ca ne-a curs palinca peste tot, udand rucsacul, hainele si inca niste ceva acte oficiale pentru Ambasada Chinei. Am uscat noi actele cat am putut, mai aveau inca o aroma de pruna cand le-am predat la centru Confucius, dar cel mai distractiv a fost sa ne caram dupa aia rucsacul imbibat bine de palinca prin tot Shanghaiul, pe la muzeele in aer liber, prin piete, si, mai ales, in liftul minune cu care am urcat in "World Financial Center", marele zgarie nori. Filip avea in spate rucsacul buclucas, pe cap o palarie de soare de paie, ii mai lipsea doar o papornita cu slana si ceapa si ar fi putut reprezenta cu succes Romania la jocurile Olimpice din fata birtului comunal.

Si asa, raspandind o subtila aroma de distilat de pruna printre corporatisti grabiti cu cardul de acces la gat, ne-am incheiat noi aventura chinezeasca.