Strutul de Craciun

De Craciunul asta, ca mai toti anii de altfel, am ajuns la Bistrita chiar in Ajun, exact la timp ca sa primesc cadouri sub brad si sa ascult colindatorii. Anul asta au fost mai putini ca in alti ani, dar noh, tot am auzit o colinda de la baiatul lui nenea Mitica de la 3.

Traditia a fost deci respectata.

Tata a incercat sa fure, ca de obicei, toate cadourile de sub brad. Si tot ca de obicei, cand nu a reusit, s-a aruncat asupra cadoului mai mare si a declarat sus si tare ca e sigur ca punga cea mai mare trebuie ii apartina. Spre surprinderea lui, anul asta cadoul cel mai mare chiar ii era destinat, asa ca ne-am desfacut in pace restul de pungi si cutii si cu multe aaahh-uri si uuuhh-uri si "ioi ce fain"-uri, ne-am probat, aranjat si admirat reciproc captura de Craciun.

Traditia a fost deci respectata.

Si tot ca de obicei, a doua zi de Craciun am decis sa ne plimbam un pic prin Bistrita, care e asa de frumoasa de Craciun. Am trecut pe langa fostul meu liceu pe care i-l arat in fiecare an lui Filip si ii zic "uite, aici pe terenul asta de sport am lesinat eu la orele lui Nasaudeanu". Apoi ne-am indreptat cu pasi vioi spre biserica din centrul orasului, pentru ca plimbarea noastra ne duce de obicei "pe Sugalete".




Am admirat turla noua a bisericii sasesti, refacuta dupa incendiul care a distrus-o complet acum cativa ani si ne pregateam sa ne intoarcem acasa.

Traditia fusese respectata.

Si atunci, ca-n filmele cu prosti, aparu el. Strutul.



O aratare mov, cat un om de inalta, cu pulpe groase de velociraptor, acoperit de margarete albe si impodobit cu o coroana aurie, probabil dupa moda magilor. O, dulce nebunie!

Aveam sa aflu mai apoi, cand am chestionat-o cu o fascinatie morbida pe mama, ca strutii (vreo 8), imprastiati prin tot orasul, nu sunt, cum gresit presupusesem eu, strans legati de spiritul Craciunului. Nu au fost instalati in miez de noapte de catre un autor necunoscut, cu simturile anesteziate de prea mult ler si urechile inca bubuind a Hrusca. Nu, strutii acestia nu sunt temporari, sunt emanatia permanenta a unui primar care i-a declarat simbolul orasului, meniti sa ne marcheze locurile importante din urbe cu alura lor diafana de pasare ce nu poate sa zboare. O, dulce, dulce nebunie!

Dar pentru mine strutul acesta a devenit un nou simbol. Un "ping" poetic pe care l-a emis ultima roata din creierul supraincalzit al primarului bistritean, atunci cand a renuntat la lupta pentru supravietuire intr-o lume atat de cruda.

Un simbol al luptei neincetate care se duce de cand omul a reusit pentru prima oara sa coboare din copac, cand s-au rostit prima oara cuvintele eroice "Futu-i c-am ratat creaga". Nu e o lupta intre bine si rau cum gresit ati fi putut sa presupuneti, ci o lupta mult mai epica, mult mai teribila, o lupta intre prostia omeneasca pe deoparte si intregul univers, pe partea adversa.

Strutul acesta e un semn ca omul castiga.