Cand e cel mai greu sa fii ateu

De obicei e chiar usor. Nu am probleme cu mersul la slujba duminica dimineata, nu tin post, nu imi bat capul cu ritualuri mai mult sau mai putin crestine.

Asta nu inseamna ca nu am moralitate. Din contra, mi se pare ca moralitatea are un impact mult mai mare in viata mea deoarece e o optiune personala care nu imi aduce nici un beneficiu. Nu ma abtin de la a face rau cuiva pentru ca este doamne doamne acolo sus care o sa imi aduca cadou o viata vesnica si toate cele bune sau care o sa ma trimita in iad daca nu il ascult. Ma abtin pentru ca asa imi dicteaza constiinta si nu pentru un castig (material, moral, you name it).

Asta nu inseamna ca dispretuiesc cumva oamenii credinciosi. Din contra, oamenii cu adevarat credinciosi, care intradevar traiesc cuvantul Bibliei sunt oameni foarte buni. Pentru ca li se cere sa nu judece pe altii, li se cere sa intoarca celalalt obraz, li se cere, intr-un cuvant, sa fie buni. Si daca respecta intr-adevar perceptele crestinismului, atunci sunt oameni mai buni decat mine. Si merita sa ii respect. La fel de adevarat e ca dispretuiesc profund si din tot sufetul pe falsii credinciosi, cei care traiesc pentru ati demonstra cat de buni sunt ei pentru ca merg la biserica si se roaga. Cei care uita ca e mai usor sa te duci la biserica si sa zici doua rugaciuni decat sa te uiti in jur si sa faci un bine din suflet.

Mie imi e greu sa cred ca este cineva in ceruri care sa fie un fel de account manager pentru cate pacate si fapte bune comit in fiecare zi. Mi-e la fel de greu sa cred ca voi trai o viata vesnica dupa ce mor. Cel mai probabil o sa fiu ingropata si din corpul meu o sa se hraneasca viermii si/sau plantele care o sa imi creasca pe mormant. Si asta e ok pentru mine. Nu imi provoaca nici scarba, nici frica. E normal. E parte din ciclul ala al vietii despre care se tot canta in Lion King. Mananci animale si plante si la randul tau esti hrana pentru animale si plante. Si asta e, in fond, o viata vesnica.

Si totusi sunt momente cand e extrem de greu sa fii ateu. Eu nu ma rog. Nu am mai facut-o de foarte multa vreme. Nu ii vad rostul. Daca Dumnezeu exista, atunci sper ca ia in calcul faptele oamenilor, nu adulatia de care dau dovada. Dar sunt conditionata, in momente de criza, sa zic un "Doamne ajuta", sau "Doamne fereste" si "da Doamne sa fie bine". De cele mai multe ori nici macar nu imi dau seama, e doar o formula fara sens profund, e doar un fel de a-ti exprima sentimentele. Mi-am promis mie ca nu voi fi atat de lasa si de fatarnica sa zic ca nu cred in Dumnezeu si apoi, in momentele grele sa ma intorc si sa ma pun in genunchi si sa cer. Nu vreau sa fiu atat de oportunista. Nu m-as mai putea privi in oglinda.

Am pe cineva la care tin si care e intr-o situatie grea in momentul de fata. Si nu pot sa ajut cu nimica. Nici cu stiinta, nici cu bani, nici macar nu pot sa le fac o prajitura sau o supa de pui. Si doare neputinta asta. Te zgarie pe fiinta. Alti oameni se pot ruga si rugaciunea le da un sens, pot sa zica, uite m-am rugat pentru ei. De aia e greu sa fii ateu, pentru ca nu ai cui sa te rogi si nu vezi cum ai putea sa te rogi. Nu poti decat sa speri si sa-ti doresti sa fie bine.